P.S.S.J.M.T.

as vrea sa plec acum, as vrea sa imi iau jucariile si sa plec la mare...sa plec in vama veche...sa scap de trafic, de birou, de sefi, de camasa, de telefoane, de big ben, de cablul de 2 metri de la telefon, de calculator, de cafeaua execrabila pe care o beau la lucru in fiecare zi, de monoton, sa scap de tot ce imi ingradeste libertatea. vreau la mare pentru ca marea ma intelege...ea m-ar lasa sa fac tot ce vreau...m-ar lasa sa fiu eu...sa fiu libera la fel ca imaginatia mea...nu m-ar intreba de facultate, de bani, de sanatate, de cat de ipocrita trebuie sa fiu in fiecare zi de luni pana vineri, nu m-ar intreba de unde mi-am luat ultima posata(pentru ca marea nu a auzit de luis vuitton), nu m-ar intreba cat de mult am lucrat(pentru ca marea nu il cunoaste pe chuck norris din carpati), nu m-ar intreba mai nimic...m-ar lasa sa fiu eu in voia mea, cu prietenii mei, cu muzica mea, cu nisipul zgrunturos, cu cortul meu.

imi e dor de mare...

mai sunt 30 de zile pana cand voi ajunge la mare, pana atunci va trebui sa inghit in sec, sa ma trezesc in fiecare dimineatza sa imi pun zambetul fals si zorzoanele mele colorate, sa inchid din cand in cand ochii si sa imi imaginez ca sunt in vama veche...locul care nu tine cont de studii, de pozitia sociala, de posata sau de cocktailul pe care il beau...

asadar a incepu numaratoarea inversa

no woman, no cry

hey there delilah,

2 am...ma suni si plangi, ma intrebi daca sunt treaza..da, sunt treaza, pentru tine sunt treaza mereu...astept uneori parca cu nerabdare telefonul tau... stiu ce vrei sa imi spui...pana si tacerea stie asta...asa ca respira...sunt langa tine acum si nici nu vreau sa plec. nu am motive sa plec. astept finalul povestii...vreau sa stiu daca e cu happy end sau nu...vreau sa numar noptile in care disperarea sau prostia declanseaza un nou apel telefonic...parca ai vrea sa ii zici ca nu te merita, ca esti mult prea buna pentru el, dar el stie asta...el stie mai bine decat tine asta...tocmai de-aia nu e langa tine, pentru ca se teme...esti cel mai aprig adversar al lui...se teme sa intre in teren cu tine...prefera sa piarda la masa verde...

il astepti pe teren cu ce ai tu mai bun: frumusete, eleganta, tenacitate...of cate ore de antrenament ai pierdut pentre partida asta...si el arunca prosopul...

te-ai incalzit bine pentru meciul asta si el nu apare...lasul...

dar nu te intrista...ridica-ti privirea catre tribune

ma vezi??sunt in tribuna pentru tine...te astept acolo ca la fiecare meci...astept sa te intorci invingatoare...acum esti o invingatoare...

-Hai sa sarbatorim victoria asta! merita sarbatorita!

2 am si astept telefonul tau...sunt aici..eram treaza...asteptam sa ma suni...

acum vreau sa dormi, maine e o zi grea pentru tine...incepi antrenamentele...campionatul nu s-a terminat...

what's a woman?

she will try to hold on to the gosts of the past..
ei bine eu cred ca barbatii sufera mult mai intens decat femeile...la noi e usor, facem putin tam-tam la inceput, ne bocim prietenelor, apoi ne punem neste zorzoane si iesim ca pitzipoancele in club. facem asta de cateva ori, ne mai aducem din cand in cand aminte de el, mai tragem o tura de plans cu sticla de vodca in mana, mai cumparam un zorzon nou si tot asa in scurt timp il uitam pe cel taranul ala care ne-a facut sa bocim...bineinteles ca el e mereu vinovat pentru tot rimmelul scurs pe obraji...ca noi nu suntem proaste sa recunoastem vreodata ca am gresit.
In schimb la ei e mai greu...ei au orgoliu...nu pot plange prietenilor, ca doar se fac de cacat daca plang, ei nu pot savura un butoi de inghetata si un film siropos cu baietii. Ei beau o bere, 2, 3...mai multe cu baietii si incearca sa se amuze pe seama despartirii. asta in timp ce in adancul sufletului lor sufera ca dracu', si parca ar plange si ei... dar cum sa o faca?si atunci toata suferinta lor prinde si mai tare radacini...greu de trecut peste suferinta cand nu bocesti...
si atunci cine e mai urmarit de trecut?femeia care boceste o saptamana si apoi devine mai puternica sau el care nu plange, tine tot in el si apoi se teme de dragoste ca de ciuma?

do you still care?

Do you still care? melodia care mereu ma pune pe ganduri, melodia care imi aduce aminte ca din cand in cand trebuie sa imi cobor privirea asupra suferintei altora fara sa pun prea multe intrebari. De ce nu putem sa ii acceptam pe ceilalti asa cum sunt? poate pentru ca nici noi nu suntem in stare sa ne acceptam asa cum suntem? poate pentru ca suntem incapabili sa trecem peste complexe, peste detalii si peste prostie si ignoranta?

cum putem sa lasam sa treaca anii pe langa noi fara sa ne oprim si sa devenim sensibili la durerea altora? chiar nu mai avem timp si pentru ceilalti? atat de ocupati suntem cu traficul, cu bagatul nasului in mall sau in cafenelele de fitze din centru, cu criza financiara si cu iesirile in club? chiar nu avem timp niciodata sa ne oprim din drumul nostru, sa intoarcem privirea la cersetorul de la coltul strazii? suntem liberi sa decidem ce ne face sa ne simtim bine, ei bine...eu aleg sa las de azi inainte deoparte ignoranta si prostia si sa imi cobor privirea catre durerea lor, a celor care au fost intotdeauna afectati de criza financiara, care nu sufera dimineata ca nu stiu ce zorzoane sa isi puna, care nu fac diferenta dintre kfc si mcdonald, care nu se streseaza cand le iese un cos pe frunte inainte de intalnire, care nu sufera ca nu stiu ce ochelari de soare sa isi aleaga mai nou, armani sau d&g, care nu se crizeaza ca vor in bamboo, care nu sufera de sclipiceala cronica cand ies din casa. prefer sa povestesc despre viata si ce inseamna ea cu cei de jos...macar am ce invata de la ei.